Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu încep să resimt tot mai acut dezinteresul societăţii româneşti faţă de propriul trecut ca pe o gravă criză de identitate naţională, cu repercusiuni evidente asupra vieţii publice de la noi. Dacă e adevărat că „somnul raţiunii naşte monştri“, la fel de adevărat este că somnolenţa memoriei face din identitate o formă fără fond, o simplă etichetă lipsită de aderenţă. E suficient să privim în jurul nostru ca să ne convingem că lumea noastră mică, şi de dată foarte recentă, trăieşte cu ochii aţintiţi exclusiv asupra prezentului, ignorîndu-şi cu desăvîrşire valorile şi părînd să nu se întrebe decît arareori „încotro?“. Prizonieri în efemeritatea clipei de faţă, nu prea ne interesează nici de unde venim şi nici încotro mergem. De fapt, ceea ce pare să ne lipsească este memoria. Cînd un individ îşi pierde memoria, se pierde pe sine, îşi pierde rădăcinile, devine incapabil să se mai raporteze la un punct fix al propriei sale existenţe. Cînd o societate întreagă nu dă doi bani pe memoria ei, ne aflăm în plină patologie socială şi nu ştiu dacă e suficient să condamnăm comunismul sau Puterea (culoarea politică e prea puţin importantă) pentru a ne vindeca de amnezie. Ne-am obişnuit să-i considerăm pe alţii responsabili de neîmplinirile noastre şi, grăbiţi să trecem mai departe, nici nu ne trece prin gînd că vina e undeva în noi, înscrisă adînc în codul nostru genetic. Între dispreţ şi respect alegem, aproape invariabil, dispreţul. Între grimasa batjocoritoare (semn al unei pretinse superiorităţi) şi politeţea deferentă o preferăm, de regulă, pe cea dintîi. Strîmbăm din nas cînd vine vorba de istorie, de valori, de tradiţie, de modele şi nu ne raportăm decît la „valorile“ impuse de moda zilei. N-aş vrea să fiu greşit înţeleasă: cred că tinerii au tot dreptul să conteste establishment-ul, să spună „nu!“ tradiţiei, să se răzvrătească împotriva s