Niciodată raporturile dintre artă şi putere (a banilor, a poliţiei, a prejudecăţilor majoritare) n-au fost excesiv de cordiale şi e greu de aflat cîţi artişti potenţiali au fost marginalizaţi, striviţi într-un fel sau altul de mecanismele cu care au fost nevoiţi să se confrunte pentru a exista. Din vremurile vechi, ştim aproape totul despre artiştii de curte, despre cei mari şi despre cei mici, mai nimic despre cei ce au refuzat onorurile sau s-au străduit să ajungă la ele şi le-a lipsit talentul social. Istoria artelor înregistrează succesele, iar succesele aparţin celor îndemînatici în dobîndirea unei poziţii bune în faţa celor care puteau să-i asigure şi să-i aprecieze.

Valorile considerate azi clasice sînt cele impuse de gustul unui om, sînt ale grupului său sau ale epocii? Răspunsul devine şi mai complicat dacă adăugăm şi rolul întîmplării, al operelor pierdute, distruse, ascunse, efectele dezastrelor naturale şi ale războaielor. Cum, necum, în numele acestui trecut, analizat în cărţi savante şi popularizat în manualele şcolare, este judecată arta prezentului de categoria numită atît de confuz "consumatori de artă". Cînd ceea ce văd, ascultă sau citesc seamănă cît de cît cu ceea ce a mai fost, e bine, dacă nu - avem de-a face cu operele unor ţicniţi, ale unor snobi sau ale unor duşmani ai poporului. Ultima variantă aparţine cu precădere orînduirilor totalitare, care văd în orice neasemănare o tentativă de a le răsturna.

Hitler a decretat că toată arta modernă este o artă degenerată; în 1938 a organizat o expoziţie pentru a arăta cît este ea de potrivnică spiritului german. Mulţi autori erau evrei, ceea ce explica, nu-i aşa, urîţenia şi meschinăria exponatelor. După ce s-a folosit de adeziunea multor artişti talentaţi care au luat în serios revoluţia din 1917 şi au crezut că îşi vor putea folosi imaginaţia în slujba unei puteri generoase şi înţel