Legea Teatrelor e un subiect despre care, în "breaslă", se discută de vreo cincisprezece ani; cam de cînd oamenii scenei şi-au dat seama că, spre a se corecta feluritele neînţelegeri privitoare la profesia lor - neînţelegeri de natură, tocmai, legislativă, dar provenind din ideile destul de vagi pe care le nutreşte societatea în legătură cu specificul creaţiei artistice instituţionalizate -, ar fi nevoie de o sumă de reglementări cu aplicabilitate strictă la domeniu. Era vorba despre reglementări referitoare la salarizare, dar şi despre reglementări configurînd relaţiile de muncă înăuntrul instituţiei sau, cum ar veni, relaţiile dintre angajat şi angajator, care, într-un teatru, arată un pic mai altfel decît, să zicem, într-o uzină: cum procedezi, ca director, dacă ai în schemă un actor care în ultimul an nu a jucat nici un rol pentru că "genul" lui nu s-a potrivit cu "viziunile" regizorale? Îl dai afară? Îi reţii o parte din salariu - şi cît? Îl penalizezi altcumva? Pe ce bază, vorba lui Moromete? Doar n-a stat degeaba din vina lui. Şi aşa mai departe.
Cu gîndul la asemenea probleme insolubile, un număr de profesionişti ai scenei s-a apucat, aşadar, să mediteze la posibilele căi de descurcare a încurcăturilor prin punerea în armonie a principiilor legislative generale cu necesităţile proprii artei lor. A fost, cum spuneam, o meditaţie îndelungată şi laborioasă; "simplii cetăţeni" de prin teatre, consultaţi cînd şi cînd asupra subiectului, prin chestionare-tip sau prin discuţii individuale, se mai pomeneau, o dată la doi ani (circa), întrebînd nostalgic: "Daâ cu legea aia a noastră ce se mai aude? O fi gata? Oare eu o mai apuc?". După care îşi vedeau binişor de treabă, ca şi pînă atunci, mulţumindu-se cu firimituri de recunoaştere oficială a muncii-nemuncă pe care s-au găsit şi ei să şi-o aleagă, pe nervii, pe oasele şi pe carnea lor: schimbarea încadrăr
