Cînd pe hubloul avionului apare verdele închis şi fără limite al pădurilor de brad, acoperit pe alocuri de ceţuri joase şi negre, nu mai ai nici o îndoială deasupra cărei ţări te afli. E exagerarea a ceea ce ţi-ai imaginat. Ce verde închis... Ce neguri groaznice în plină vară... care se transmit parcă din cer direct în cap. Oslo, trist şi întunecat atunci cînd plouă (şi plouă mai tot timpul), e locul Strigătului lui Edvard Munch. Tabloul faimos (recent furat şi recuperat), dar pe care, vorba unui privitor, n-ai vrea să-l ţii în casă. La fel cum fără a te sătura să priveşti peisajele Norvegiei, n-ai vrea să trăieşti acolo. Soarele de august, atunci cînd apare, se uită pieziş peste acele păduri. Lumina pare filtrată şi, venind din România, te simţi ca atunci cînd schimbi un bec de 100 de waţi cu unul de 60. Seamănă întrucîtva cu un sfîrşit de octombrie de la noi. De fapt, vara Norvegiei e o toamnă, iar iarna e o noapte. E visul unei bătrîneţi liniştite cu o carte în mînă. Mulţi norvegieni sînt în vîrstă şi mai toţi citesc (la fel cum şi fumează). Chiar şi temelia ţării e bătrînă: placa tectonică scandinavă e poate cea mai veche şi mai stabilă dintre toate. Niciodată acolo nu sînt cutremure, nimic nu se schimbă peste noapte, totul e calm, ca şi muzica lui Grieg (celălalt Edvard). Oamenii nu-s însă aşa reci cum se crede pe la noi, ci foarte prietenoşi şi mereu dispuşi să intre în vorbă cu oricine, în tren, pe vapor, în autocar sau la restaurant. Comportamentul lor poate părea dincolo de limita firescului. În tren am văzut oameni mergînd în ciorapi (alţii decît cei din cursa de Olteniţa). Am văzut femei croşetînd (o rochie pentru nepoţică) într-un tren care se strecura fără zgomot printre munţi, cu o viteză incredibilă. Şi a mai fost un tren, cel dintre Flam şi Myrdal, traseu numit pur şi simplu: cel mai frumos drum de cale ferată din lume. Cursa pleacă din mica loca