Duminică, ora 07.00. De jos, din stradă, se aude a patra oară, într-un interval de doar o jumătate de oră, o voce de femeie care strigă cît o ţin puterile „fiare vechi cumpăr“. Situaţia durează de la începutul verii şi pe nimeni nu pare să deranjeze. Luni, ora 18.00. Pasajul de la Universitate, demolat şi, evident, pe cale de modernizare, a devenit loc de pelerinaj pentru comercianţii stradali. Imediat ce ieşi de la metrou, dinaintea privirii ţi se aşterne un peisaj plin de culoare, populat de tarabe improvizate, ascunse printre garduri de sîrmă şi teancurile de moloz. Iar trecătorii nu par a fi deloc incomodaţi de faptul că singura lor posibilitate de a ieşi la suprafaţă este să se strecoare printre tejghele, cîini maidanezi şi aurolaci dormind prin colţuri. Din contră, cozile formate în dreptul celor care îşi cîştigă existenţa vînzînd şerveţele, leucoplast, brelocuri şi evantaie trădează o oarecare fascinaţie. Marţi, ora 21.00. Pe una dintre străduţele Bucureştiului vechi, flancată pe de-o parte de Mănăstirea Stavropoleos şi pe cealaltă de Muzeul de Istorie, au apărut peste vară cîteva cafenele şi terase, la care tineretul se înghesuie peste poate. Fotolii din rafie acoperite cu perne albe, mese de sticlă pe care stau înghesuite lumînări parfumate, telefoane mobile, pachete de Sobranie, chei de maşini, poşete-plic etc. Paharele clipocesc, conversaţiile sînt aprinse, căldura este mare. Cumva, cînd încîntarea era în toi, „un ceva“ aterizează fix într-un pahar. Privirea agilă a posesorului dezvăluie o coajă de sămînţă de dovleac. Nu, nu este o pagină de carte ieftină, ci realitatea unei doamne care şedea nostalgică cu coatele pe pervaz, contemplînd masa de oameni şi ronţăind cu nonşalanţă seminţe ale căror coji ajungeau, după cum ţi-era norocul, fie într-un pahar de Caipiroska, fie pe-un picior de damă, fie pe-un creştet proaspăt frezat. Dar ce contează, cine