Dacă vii la Roma cu intenţia de a face turul muzeelor şi ai privilegiul de a locui la Accademia di Romania, afli două tentaţii în imediata vecinătate: Galleria Nazionale d’Arte Moderna, peste drum, şi Villa Giulia, la poalele colinei pe care urcă strada Viale delle Belle Arti. Cea dintîi, documentînd admirabil istoria ultimelor două secole fără a avea o identitate strict naţională, mi-a prilejuit revelaţia lui Antonio Canova şi a lui Giorgio de Chirico. Întîlnirea cu cealaltă mi s-a imprimat, însă, mai adînc în memorie; între colecţiile de artă antică pe care le-am vizitat pînă acum, Villa Giulia îmi pare încă cea mai seducătoare. Cred, totuşi, că la această impresie (strict personală) contribuie decisiv punerea în scenă: construcţia manieristă, pictura cu groteschi din pavilioane, grădina şi nympheum-ul cu cariatide. Iniţiat sub pontificatul scurt al lui Iuliu al III–lea del Monte (1550-1555) – de unde şi numele –, ansamblul locuinţă-grădină acoperea, iniţial, un teritoriu mult mai extins: de la Porta del Popolo pînă la Ponte Milvio şi de la colinele Parioli pînă la malul stîng al Tibrului. Clădirea propriu-zisă trece azi drept una dintre bijuteriile arhitecturii manieriste. Vădind o anume eterogenitate, ea este rezultatul fericitei colaborări între Jacopo Barozzi da Vignola, Giorgio Vasari şi Bartolomeo Ammanati. Între destinaţia privată a locuirii şi cea publică actuală s-a interpus un interval de mai bine de trei secole; în acest răstimp, locul a cunoscut succesiv strălucirea, abandonul, decrepitudinea şi restaurarea. Către sfîrşitul secolului al XIX-lea, Villa Giulia a devenit scenografia unei colecţii de artă antică, preponderent etruscă. Felice Bernabei este cel care înfiinţează, prin decretul din 7 februarie 1889, Muzeul Naţional de Artă antică, pornind de la un prim nucleu de exponate provenite din aria faliscană a civilizaţiei etrusce. Din 1916 şi