Românii au aşteptări raţionale: emigrează, cer credite în euro, absentează de la vot şi îşi manifestă neîncrederea în economie, iar determinantul comun al acestor anticipaţii este inflaţia.
Românii au aşteptări raţionale: emigrează, cer credite în euro, absentează de la vot şi îşi manifestă neîncrederea în economie. Migrează la muncă în străinătate pentru că managerii din afară se pricep să-i facă productivi. Preferă împrumuturi în monedă unică europeană pentru că îşi dau seama că cea mai mare parte a perioadei de 20-30 de ani pînă la scadenţa creditului se va derula în zona euro. Populaţia activă din sectorul privat – gîtuită de impozite şi contribuţii – abandonează votul politic, fiindcă are din ce în ce mai puţine venituri pentru a vota economic. În fine, românii îşi manifestă neîncrederea în economie pentru că, oricît ar creşte salariile, sînt bătute oricum de preţuri.
Determinantul comun al anticipaţiilor românilor este inflaţia. Emigranţii aleargă după salariile mari şi preţurile mici din Vest. Debitorii îşi dau seama că nu neapărat dobînzile vesticilor sînt mici pe cît e de mare inflaţia noastră. Lucrătorii din sectorul privat realizează că beneficiarii redistriburii accelerate a resurselor lor – pensionari, funcţionari, beneficiari de ajutoare sociale şi subvenţii – le întorc "atenţia" sub forma spiralei preţuri – salarii. Consumatorii îşi reglează cererea în funcţie de variaţia preţurilor.
OK şi banca centrală ţine cont de concluzia ferm stabilită de teoria economică conform căreia inflaţia este un fenomen monetar? Nu, în loc să umble la cauza inflaţiei – expansiunea ofertei de bani, încearcă să managerizeze efectul – anticipaţiile românilor. Ţintirea inflaţiei şi denominarea monedei naţionale reprezintă două tentative de a abate atenţia publicului de la un adevăr valabil în România de 18 ani: politicienii au rămas