37 de numere pe disc. Care se învîrteşte cuminte sub mîna vietnamezei de New Jersey. Fata ridică bila în aer între degetele ei osoase şi, pentru cîteva secunde, întreaga atenţie a celor şase jucători de ruletă şi a celor cîţiva chibiţi e focalizată de unghiile ei vopsite în galben. Şeful de sală, masiv, care a trimis cîteva clipe mai devreme un security guard să mă sfătuiască să nu mai fac nici o fotografie – sîntem într-un cazino, se poate?! – zîmbeşte satisfăcut: croupiera prestează, nu glumă. Nomumets! strigă ea, şi grasul transpirat, care soarbe dintr-o votcă dublă sau o apă servită cu parcimonie, nu poţi să ştii, îşi opreşte la jumătate gestul de a adăuga jetoane verzi pe masă, la limita dintre numerele 4 şi 5. Trei secunde după Nomumets! bila e aruncată brusc, în sens invers rotirii discului. Cei doi tineri din Ohio (pe T-shirturi scrie ceva cu Cleveland 4 ever), care abia cîştigaseră o grămadă de jetoane pe un corner şi care acum au ales un street, se strîng unul în altul. Iar eu pariez (în gînd), a cincea oară, pe negru/roşu. Pînă acum, mi-au intrat toate. Aşa cum mi-a intrat, acum zece zile, şi bomba electorală a republicanilor. O leading lady Dacă cineva mi-ar fi cerut să fixez, ca un bookmaker, cotele de pariu pentru nominalizările (printre cei 37 de candidaţi sau cîţi vor fi fost) la preşedinţia americană, acum zece luni de zile, nici Obama, nici McCain nu s-ar fi ridicat peste 1:20. În faţa lor s-ar fi situat Hillary şi Giuliani, în primul rînd, apoi Edwards şi Romney, mă rog, pînă şi eternul Ralph Nader ar fi avut o cotă mai bună. Cumva însă, culmea, am anticipat acum apariţia unei candidate (!) pe ticket-ul republican. Chinuit de un attention deficit disorder pînă mai săptămîna trecută, veteranul John McCain şi-a ascultat orbeşte consilierii de campanie, preferînd reuşita tactică de moment uneia strategice pe termen lung. Lovitura de teatru a al