Am fost pentru prima oara la Balcic anul trecut. Tarziu, foarte tarziu, mi-am reprosat dupa ce l-am vazut. Regretul ca l-am descoperit cu atata intarziere era insa dominat de sentimentul imensei pierderi pe care l-as fi avut daca n-as fi ajuns niciodata acolo. Nu stiu ce ne retine pe noi, romanii, sa mergem la Balcic. Mai mult, nu stiu ce ne impiedica sa ni-l asumam ca fiind o particica a istoriei, culturii si sufletului romanesc, chiar daca nu se afla in Romania. Nu pricep de ce insasi Casa Regala are un anume aer de detasare, ca sa nu zic de raceala sau indiferenta, fata de Balcic. E posibil ca la mijloc sa fie impedimente de ordin diplomatic. Nu le stiu. Si nimeni nu vorbeste despre ele. Ceea ce stiu, pentru ca am vazut, este ca pe tot domeniul de peste 30 de hectare exista doar o singura inscriptie in limba romana si ca nicaieri nu se specifica a carui popor a fost regina Maria.
Istoria devalmasita de razboaie si stapaniri a configurat specificitatea Balcicului. La care desigur s-a adaugat pozitia sa naturala. Asezat in trepte ce coboara in mare, el pare a fi o prelungire a Orientului in ceea ce are el molatic, dulce si oarecum trandav. Probabil ca si lumina de toamna a contribuit la acea prima impresie pe care am avut-o despre Balcic. Galben-aurie spre micile inaltimi pe care se inalta, albastrie inchisa spre mare si alba cand privesti casele, aceasta lumina te indeamna la pas domol, la miscari lente. Este o lumina fascinanta pentru pictori, ideea de a o fixa pe panza fiind tentatia, provocarea de a concura cu frumusetea naturala. Probabil ca mereu pare ca-ti scapa, ca nu poti sa redai intreaga atmosfera, ciudatele, contradictoriile sentimente ce te incearca si esti ispitit sa o iei de la capat cu alte si alte panze. Este ceea ce au cautat Szathmari, Petrascu, Tonitza, Darascu, Pallady, Ressu, dar si o puzderie de amatori, mai ales in perioada interbel
