BucureŞtiul sufocat de căldură. Amorţit. Duminică, la prînz. Oamenii stau ascunşi, inerţi, în spatele ferestrelor acoperite cu te miri ce. Dumitru Avakian mă sună, fericit, de la Sinaia. Marin Cazacu, nu doar un muzician de talie mondială, dar un artist de o calitate morală rarisimă, a reuşit, din nou, întîlniri muzicale remarcabile. Tineri din toată ţara, selectaţi de domnia sa, au lucrat acolo o vreme, împreună, şi au pus bazele constituirii unei orchestre profesioniste, naţionale pentru cei ce se află la începutul unui drum lung şi greu. Numele lui Cristian Mandeal, asociat imediat proiectului, vorbeşte, o dată în plus, despre valoarea acestui eveniment. Oraşul monarhiei ocroteşte muzica. Şi îi răcoreşte pe artişti.

Mă duc să-mi recuperez copilul de la "Lipatti". Pe 20 august a început un Festival de Muzică de vară, "Micul Paris". Are dublă structură, master class şi concerte. O idee mare, europeană, la care mi-a fost teamă să mă gîndesc serios pentru că am fost, prea des şi prea tare, dezamăgită de proiectele aşa-zis culturale desfăşurate prin licee. În fine, intru în şcoală. Merg încet pe culoare şi simt cum mă trec fiorii. Aproape din fiecare clasă se aude muzică. Pian, flaut, clarinet, vioară. E ceva frenetic, contaminant. Mi se pare că am intrat în altă lume. Care nu are nici o legătură cu realitatea. Aici nu este nimic inert, ca dincolo de ziduri. Urc, cobor şi mă umplu de bucuria muzicii, de pasiunea formidabilă a unor maeştri şi a tinerilor veniţi, în plină vară, de peste tot din lume, să studieze cu ei. Nemţi, canadieni, coreeni, jamaicani, români, austrieci îşi aşteaptă rîndul, disciplinat, pentru studiu individual. Se uită pe partituri, vorbesc în şoaptă despre artiştii mari ai lumii, despre cei cu care fac acum master class-ul, despre concertele care au fost şi care vor fi în acest interval. Se aud vocile intrumentelor şi atîtea limbi ale pămînt