Geografia, ca disciplina stiintifica, a trait in a doua parte a secolului al XIX-lea memorabile momente de jubilatie, intrucat completase in perioada respectiva cam tot ce fusese pana atunci pata alba pe hartile globului pamantesc. Izvoarele Nilului erau
In ambele directii de explorare, pe atunci doar anticipata, si-a aruncat privirile batranul Jules Verne. N-o sa-l consideram, fireste, un precursor al erei cosmice pentru inspiratia de a fi scris De la Pamant la Luna si Imprejurul Lunii, fiindca precursorii ideilor si ipotezelor sunt una, iar cei ai domeniilor practice se inscriu pe o lista diferita de cea a anticipatiilor cu caracter literar. Tot Jules Verne si-a repezit personajele si intr-o temerara misiune de explorare submarina, si e destul sa recitim unele pagini cu minunatele revelatii ale profesorului Aronax, ghidat pe fundul Oceanului Indian de enigmaticul capitan Nemo, ca sa descoperim fascinanta lume pe care geografia, pe cale de a deveni hidrografie si hiodrologie, tocmai se pregatea s-o ia in stapanire si ea, sub raport stiintific.
Dar, pentru aceasta, mai trebuiau sa treaca un numar de decenii, fiindca explorarea oceanelor pe verticala este o aventura apartinatoare secolului XX, iar rezultatele sale majore se leaga chiar de a doua jumatate a acestui interval de timp, fiind, prin urmare, inca destul de aproape de noi. Fosa Marianelor, de pilda, n-a putut fi vizitata decat dupa aparitia unor batisfere si batiscafe suficient de bine realizate din punct de vedere tehnic incat sa protejeze de presiunea strivitoare a apei viata cutezatorilor aventurati spre abisele cele mai adanci de pe planeta. O situatie paradoxala, ca sa nu-i spun de o surprinzatoare fraternitate interdisciplinara, face ca si explorarea spatiului cosmic sa se fi lansat in forta in paralel cu cea intreprinsa in sens opus de marii scufundatori. Drumul spre Luna si
