Artiştii de astăzi rememorează situaţiile jenante în care jucau rolul de „portavoci ale Partidului şi Conducătorului“. Sursa: Arhiva EvZSursa: Agerpres

1 /.

Profesorii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ erau ocupaţi să predea secretele artei şi lăsau - chiar şi în cei mai negri ani ai comunismului - pregătirea ideologică la uşă. Studenţilor li se amintea doar la sfârşitul anului universitar sau la 23 August în ce ţară trăiau: trebuiau să recite poezii dedicate marilor împliniri ale cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu sau să fie regizori ocazionali pentru grupurile de muncitori „însetate“ de cultura comunistă.

Totuşi, câţiva dintre marii maeştri, printre care şi Octavian Cotescu (decedat în 1985), la acea vreme rector al Institutului şi deputat de Bucureşti în Marea Adunare Naţională între 1975 şi 1980, erau puşi în situaţia de a mulţumi şi în alte moduri Partidului, pentru preţioasele îndrumări: prin articole publicate în presa comunistă.

Maestrul scria, în anii ’80, despre cum trebuia arta să reflecte „accentuarea laturii educative a procesului didactic, prin canalizarea lui spre o problematică cu puternice rezonanţe ideologice, etice, umaniste, amplificând astfel convingerea cadrelor didactice şi a studenţilor că actul pedagogic al pregătirii de specialitate nu poate fi desprins de acela al modelării profilului partinic, moralcetăţenesc al tânărului absolvent“. EVZ şi Miliţia Spirituală vă prezintă o poveste despre crearea omului nou în laboratoarele artistice.

O dublă iertare

Totul se oprea însă când venea vorba despre punerea în practică a acelor direcţii, spune Radu Gheorghe, cel care a absolvit clasa profesorilor Octavian Cotescu şi Sanda Manu în 1975. „La clasa mea nu-mi aduc aminte să fi adus vreun cuvânt despre puterea de atunci. Educaţia noastră a fost stric