Lucrurile importante, ca şi gîndurile sincere, se spun scurt. Aşa îţi zici, văzînd pe coperta, neagră, lucioasă, a unui volum masiv, titlul Subiect banal. Urmat, e drept, de Final grotesc şi de două nuvele. Volumul e Opere I, de Ury Benador, apărut în 1968 la Editura pentru literatură (Subiect banal, singur, a apărut în '35, la Alcalay). Dedicaţia - cum altfel, către un critic... - ar putea umple un muzeu cum nu ştiu dacă există, un muzeu al textelor de escortă. Acoperind mărunt aproape cele două feţe ale paginii de titlu este, "hiperpatetică şi cantitativ enormă", cum o categoriseşte, din prima frază, autorul ei, expresia unei devoţiuni indescrifrabile. Oricît te-ar chinui indiscreţia, pe la jumătate renunţi, doborît de alianţele de linii şi rotunjimi, trăgînd un cuvînt către altul. Le mai dibuiesc, cu ultime curiozităţi, pe cele trei din urmă: "splendidă verticalitate etică." Era, în epoca dedicaţiei ('69), treapta de sus a complimentului.

Pe cît de lungă şi ancorată în timpul ei e dedicaţia, pe atît de brusc şi sunînd distinct a interbelic e începutul: "E în afară de orice îndoială că vinovatul sînt eu." Povestea e despre doi oameni care "se cer", una din ei soţia vinovatului mărturisit din capul locului. Pagină după pagină înaintează, cu tenacitatea pe care au pus-o în angoasele lor toţi psihologizanţii răstimpului pe cît de jovial, pe-atît de isteric dintre războaie, o obsesie. Obsesia unui adulter care nu se produce, şi a cărui eventualitate neconfirmată zdruncină temelia unei familii care are, vezi bine, nevoie de un schelet în dulap. Cîtă luciditate, atîta dramă se poate spune, fără a greşi cu nimic, despre chinul liber consimţit al soţului Hildei, torturat de bănuieli dintre cele mai perverse. Eventualitatea e acelaşi lucru ca şi fapta, iar de eventualitate n-ai cum să scapi. Un amestec de sadism şi de escrocherie sentimentală - bănuindu-şi nev