Diferenta dintre critica-instanta, preocupata de facerea canonului, si critica criticului e ca ultimul, incorsetat intre reperele canonice, isi poate totusi interpreta repertoriul pe o gama mai elastica, intre moft si mizericordie.
In noua sa culegere de cronici Diacritice (Curtea Veche, 2007), Al. Cistelecan se erijeaza in ambele stari de agregare ale judecatii. Pe un interval scurt - pret de o "Simpla precizare" - pare ca vocea vine de undeva de sus. E vocea criticii-instanta. Perspectiva e epopeica, panorameaza o perioada dificila de surpari si realcatuiri in istoria literara recenta, aceea de la caderea comunismului incoace (era de dupa Manolescu). Si ce vede Cistelecan-instanta de acolo, din tarii? Desi amenintata cu disparitia, critica literara traieste! Asta insa dupa o indelungata perioada de coma postmanolesciana. "La salvarea ei s-a pornit o intreaga generatie de noi critici." Dar "nu despre aceasta ultima serie critica - ale carei carti abia ies - va fi vorba in paginile ce urmeaza".
Atunci despre ce, despre cine?! Despre nonsalvatori, despre antisalvatori? Daca intre demisia lui Manolescu, transsubstantierea sa in deus otiosus si "ultima serie critica" se intind sapte ani de seceta, volumul se rezuma si refera, precum reiese clar, strict la perioada "amenintarii cu disparitia", chiar la acea "lipsa". Facandu-se abstractie de faptul ca volumul inglobeaza si comentarii la cartile "demisionarului Manolescu", ale transcendentei pline cum ar veni, reiese ca e o carte prin excelenta a golului deplorat, a disforiei dintre doua euforii, in masura in care prinde exact perioada de "trauma si jelanie".
Se poate spune ca Cistelecan scrie despre ceva ce nu exista. Volumul nu este, asadar, nimic altceva decat un superb construct de fictiune critica. Marturiseste autorul: "paginile ce urmeaza pledeaza pentru vitalitatea speciei critice
