Acum vreo zece ani, un prieten din copilărie m-a sunat şi, cu voce stinsă, a întrebat dacă nu am cumva pe vreo casetă cântecul El Condor Pasa, al lui Simon & Garfunkel. Îl aveam. "Bine, sosesc în zece minute." Socrul său se stinsese şi ultima lui dorinţă fusese ca la mormânt să i se cânte acea sfâşietoare melodie peruană despre neputinţă, renunţare şi moarte. Cântecul s-a auzit la nesfârşit în noaptea de priveghi şi-a răsunat, la ceasul înmormântării - era o zi cu soare şi vânt, în care se adunase toată inutilitatea existenţei umane - în timp ce groparii coborau sicriul în pământ.
Un alt prieten, altminteri prea puţin dispus la meditaţii metafizice, ba chiar brutal în relaţiile cu cele veşnice, mi-a spus pe neaşteptate: "Când am să mor, vreau să mi se cânte piesa asta". Eram în maşină, a tras pe dreapta şi a pus la refuz, făcând să vibreze geamurile elegantului automobil, Valsul numărul 2, din a doua Suită de jazz a lui Şostakovici. Am încremenit. Ne aflam pe un drum muntos, în Alpii Maritimi. La câţiva paşi se întindea Saint Paul de Vence (despre care se spune că e cel mai frumos sat din lume), iar jos, în depărtare, presimţeai aburii unei Mediterane scufundată şi ea în tristeţe şi moarte. Contururile nesigure ale măslinilor şi îndrăzneala parcă anapoda a chiparoşilor îţi creau senzaţia de necontenită, repetată prăbuşire în prăpastia deschisă la câteva picioare de locul unde ne transformaserăm în cremene.
Nu sunt singurele secvenţe din memoria mea în care moartea se leagă de ceva sonor. Cum n-am de gând să dispar curând, dar, pe de altă parte, nici nu vreau să ies din tema enunţată în titlu, am să mă refer la cele mai fascinante sunete pe care le-am auzit vreodată. Le-am auzit târziu, în zilele unei veri toride, tot pe malul Mediteranei, mai spre sud, lângă Marsilia. Zăceam pe plaja de la Cassis, buimăcit de albastrul incredibil al apei - o
