Marilor oraşe li se pun zadarnic etichete. Ele au mai multe feţe, unele vizibile, altele tainice, unele pentru localnici, altele pur turistice. Îşi schimbă "culoarea" în funcţie de lumină, temperatură, şi, mai ales, în funcţie de profunzimea privirii în care se reflectă. La fel ca azi, Bucureştiul interbelic şi tinerii lui descopereau America. În timp ce generaţia mai vârstnică, poeţii simbolişti, cândva nonconformişti şi deţinători ai semnelor noului se simţeau încă legaţi de terasele de tip Oteteleşanu şi de farmecul cafenelelor cu aer parizian, existau semne că un sânge proaspăt, venit de peste ocean, curge în venele capitalei României.
Viaţa bucureşteană începe să imite filmul, iar filmul e marca Hollywood.
Bulevardul Elisabeta este supranumit "Hollywood-ul românesc" nu numai pentru că un ciorchine de cinematografe se înşiră pe ambele sale trotuare (mai cunoscute sunt cele de pe partea dreaptă, cum mergi spre Cişmigiu, la care intrarea e prin bulevard, iar "ieşirea prin Sărindar"), ci şi pentru că filmele americane impun nişte tipare de imagine şi comportament. Tot mai multe femei vor să semene cu actriţele de la Hollywood, blonde tonice şi sportive, suple, mereu învingătoare sau dive triste şi amorezate, cu aer vag bolnăvicios, ca Greta Garbo, şi tot mai mulţi bărbaţi vor să aibă chipul şi trupul de cuceritor irezistibil al lui Cary Grant, dur cu răii şi blând cu femeia. Generaţia tânără iubeşte filmul şi gustă desenele animate. Îşi asumă love story-ul cu clişeele lui.
Perpendicular pe Bulevardul Elisabeta, pe Calea Victoriei, apare o reclamă cu Josephine Backer, născută în St. Louis - Missouri, pe numele real Freda Josephine McDonald, dansatoarea neagră care apăruse pe scena de la Folies Bergere în spectacolul numit "Un suflu de nebunie" (Un vent de folie), îmbrăcată numai în fustiţă de banane şi cu şiraguri lungi de mărgele în
