Beţia de cuvinte la 1934" ar putea fi subtitlul primului volum al lui N. Steinhardt, semnat cu pseudonimul Antisthius şi descriptiv ca o fişă clinică. Minus o prepoziţie, e chiar titlul textului prefaţator şi argumentativ din În genul... tinerilor, pus - ca întreaga carte - în filiaţie maioresciană.
Despărţirea junelui autor de tânăra generaţie din care, formal, face parte se observă încă din startul, din preliminariile maratonului său parodic. Ironii devastatoare la adresa colegilor de generaţie şi a unor nume consacrate de pe scena literară autohtonă avem şi în Nu al lui Eugen Ionescu, apărut tot în 1934. Ionescu e însă în război cu toată lumea, inclusiv cu propriile teze avansate pe parcursul deconstrucţiilor, într-un relativism... absolutizat. În comparaţie cu acest sofist sclipitor, mai tânărul Steinhardt este un spirit mai conservator şi mai constructiv. Săgeţile otrăvite pe care le lansează vizează ţinte precise şi urmează anumite direcţii, pentru a apăra nişte valori sociale şi instituţionale burgheze. Steinhardt ar vrea, precum altădată "incomparabilul" Maiorescu, să blocheze o direcţie culturală considerată dubioasă, pentru a impune o alta: nu neapărat nouă, nemaivăzută, nemaipomenită, dar consistentă, organică, sigură. Cum arată George Ardeleanu în studiul introductiv, ca şi Nicolae Mecu într-un comentariu reţinut în capitolul de referinţe critice, autorul care alege pentru volumul său de debut un pseudonim din La Bruyere e un adept convins al liberalismului clasic, raţionalist şi burghez. El jură pe conservatorismul englez şi rejectează, în egală măsură, naţionalismul ortodoxist şi colectivismul socialist. Politically speaking, tânărul Steinhardt este împotriva extremei drepte şi a extremei stângi, care vor fascina segmente tot mai mari din tinerimea intelectuală a epocii. Retranşat pe o poziţie moderată şi democratică (în pofida faptului că