Actorii, ca şi scriitorii, artiştii plastici, compozitorii, făceau parte, din perspectiva stalinistă, nicicând abandonată de regimul comunist din România, din categoria "inginerilor sufletului".
Recuperarea şi utilizarea lor în scopuri propagandistice s-a petrecut din primele clipe ale dictaturii totalitare roşii. Să ne amintim de nume mari care au colaborat cu sistemul, direct sau indirect: Lucia Sturdza-Bulandra, G. Calboreanu, Elvira Godeanu, Costache Antoniu, Ştefan Ciobotăraşu, etc.
Nu se pune problema blamării acestor nume prestigioase ci, ca şi în cazul Germaniei post-naziste, este nevoie să ştim cine ce rol a jucat (pe scena teatrului, pe ecran şi în viaţa publică). Nu este nesemnificativă colaborarea unor dirijori celebri precum Wilhelm Furtwangler ori Herbert von Karajan cu instituţiile ideologice ale celui de-al Treilea Reich. La cursul meu despre comunism şi fascism, pe care îl ţin la Universitatea Maryland, folosesc ca material de discuţie filmul "Mephisto" de Istvan Szabo, cu Klaus-Maria Brandauer în rolul principal, bazat pe romanul fiului lui Thomas Mann, Klaus Mann, care a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în anii 80. Plecând de la cazul real al lui Gustav Grundgens, un mare actor german care a devenit favoritul lui Goring, filmul propune o meditaţie profund neliniştitoare şi deloc schematică privind capitularea morală a unor intelectuali în faţa tiranilor totalitari.
Nu era vorba de ataşamentul veritabil pentru sistem ori ideologie, ci de metode de menţinere a unei vizibilităţi, de funcţii de conducere în reţelele birocraţiei culturale: directori de teatre, privilegii legate de acordarea titlurilor de "artist emerit" ori "artist al poporului" (denumiri împrumutate tel quel din URSS). În perioada Ceauşescu a funcţionat şi iluzia că, în fine, teatrul şi cinematografia îşi dobândesc o identi
