Purcărete e realmemnte fabulos. Aşa cum piesa lui Beckett este mai mult decât o piesă şi spectacolul său este mai mult decât un spectacol. Este o meditaţie amară despre condiţia dintotdeauna a omului şi implicit cea actuală.

Ca mai la fiecare sfârşit de stagiune, am fost şi de astă dată solicitat să răspund la unele anchete de rutină. Prilejul nu l-am irosit prin a numi pe cei mai buni, aşa cum mi se ceruse şi cum se obişnuieşte, ci am reflectat ceva mai mult asupra evenimentelor ce au constituit repere serioase pentru viaţa teatrală românească de-a lungul a opt-zece luni. Nu pot să nu spun, chiar dacă nu acesta e obiectul însemnărilor de faţă, că am fost realmente nişte privilegiaţi. Graţie ultimei ediţii a grandiosului Festival Naţional, din noiembrie trecut, dar şi a altor trei manifestări de gen, la Craiova via Bucureşti, Sibiu şi Târgovişte (când era să scriu că "Babelul", cu puţin noroc, se va impune, primesc vestea stupefiantă că e înăbuşit din faşă, că nişte politicieni obscuri, ca să justifice "votul poporului", au decretat să pună botniţă Teatrului "Tony Bulandra"), care au umilit seria inflaţionistă a "înjghebărilor" sărace în idei şi cu participări artistice modeste, am avut parte de întâlniri extraordinare, în avalanşă, cu mari regizori şi mari spectacole autohtone şi străine. La Sibiu, de pildă, afişul, cu cele 358 de oferte ale sale, a fost dominat, exceptând pe japonezi şi kabuki-ul lor, de Silviu Purcărete cu Faust după Goethe, Aşteptându-l pe Godot de Beckett şi Lulu de Frank Wedekind. Din păcate, plătind tribut câteva ore unui blocaj în trafic la intrarea în Piteşti, nu am ajuns la timp, aşa cum îmi planificasem, la reprezentaţia din seara celui din urmă. Am trecut totuşi uşor peste incident, gândindu-mă că se vor mai ivi posibilităţi de a-l vedea, şi m-am bucurat că am ocazia, ceea ce-mi şi dorisem, să văd a doua oară Faust şi Aşteptâ