Trebuie acum să-i vorbesc cititorului român despre poezia scrisă de mine... în limba franceză: nu pot evita s-o fac, fiind că e vorba de aproape jumătate din întreaga mea creaţie lirică - rod al unei îndelungate absenţe din România, din toamna lui 1973 până la sfârşitul verii lui 2002!
O primă întrebare se naşte: de ce, în exil, nu am continuat să scriu în româneşte? Rog să se ţină seamă de faptul că, oferindu-mi singur libertatea, acordam comunismului în România, nu doar un deceniu şi jumătate cât avea să mai dureze, ci întinderea întreagă a restului meu de destin. La vârsta de 35 de ani, rolul meu în literatura română pe cale de a fi elaborată mi-a părut terminat, retezat. Mă consolam cu propriile mele cărţi editate în ţară, aduse cu mine sau recuperate, care dădeau mărturie că existasem cu adevărat... Am apărut şi în unele publicaţii ale exilului: "Revista scriitorilor români", "Limite", "Ethos" - cu două eseuri şi câteva poeme.
Al. Cistelecan intitulează interogativ un comentariu din 1997: "Poet francez, poet român?". Încă din 1974, am trecut la limba franceză în poezie - fără iluzia de a deveni de-a binelea poet francez Deşi italienist, ca formaţie universitară, devenisem, încă din adolescenţă, şi un "prieten apropiat" al limbii franceze, graţie orelor petrecute prin marile biblioteci publice, totdeauna cu dicţionare şi gramatici la îndemână. Citeam la fel de mult ca în italiană, dar nu scriam în franceză şi o vorbeam anevoie. Situaţia avea să schimbe, la Paris unde, după 6-7 ani de prezenţă acolo, italiana a devenit pentru mine o limbă "mai mult de lectură..." Am înşirat toate aceste confidenţe asupra evoluţiei mele "lingvistice" parcă răspunzând unei eventuale întrebări: "De la ce nivel plecai atunci când te-ai încumetat să scrii poeme în limba de adopţiune?"
Un mare prieten regăsit la Paris (oraşul său de baştină), Alain
