O iubire strigată cu glas tare sfîrşeşte prin a-i stînjeni pe cei din jur. E ca şi cum i-ai sili să fie martorii unei răbuf­niri de care nu doar că nu au nevoie, dar pe care ajung s-o perceapă ca pe o agre­siune. Cine îşi urlă dragostea în public, şi-o compromite. În plus, dacă iubirea mai capătă şi tentele unei ple­doarii menite a strînge de partea ei prozeliţi, atunci efectul poate fi unul de iritare mergînd pînă la ură. Acesta e cazul lui Marin Ştefănescu: un intelectual a cărui lipsă de măsură în dozarea iubirii naţionale i-a atras oprobriul colegilor de breaslă. Iritarea a mers pînă la bănuiala că personajul nu e în toate minţile şi că împotriva lui trebuie luate măsuri de igienă universitară: excluderea din corpul profesoral. Cît despre posteritatea de care are parte, ea literalmente nu există. Dată fiind lipsa de diplomaţie cu care şi-a ţipat patima în toate împrejurările, numele lui a fost supus proce­deu­lui de sterilizare prin uitare programată: tăcerea de mormînt pe care o merită leproşii ideologici. Retrospec­tiv judecînd, Marin Ştefănescu a fost victima propriei credinţe: credinţa că are o misiune de îndeplinit, şi anume un apostolat filozofic săvîrşit în numele vi­ziunii creştine.

Cu un doctorat în Filozofie luat la Sorbona şi cu o carieră universitară începută promiţător sub direcţia lui Rădulescu-Motru, Marin Ştefănescu întru­chi­pea­ză una din cele mai exotice apariţii din filozofia românească. Exotismul lui vine nu doar din zelul de misionar cu care a propovăduit superioritatea spirituali­tăţii româneşti, dar şi din ciudăţeniile comportamen­tului său cotidian: fiind profesor de filozofie la Universitatea din Cluj, obişnuia să-şi înceapă cursurile printr-un scurt preambul ritualic: îngenunchea în faţa studenţilor şi rostea cu glas tare "Tatăl nostru", după care, reintrînd în pielea dascălului, îşi vedea liniştit de peroraţiile abstracte