Inspirat de music-hall-ul omonim jucat - de zece ani incoace - cu succes fulminant nu doar pe Broadway, ci si la Londra (printre altele, este inclus in oferta turistica pusa la dispozitia celor care viziteaza capitala Marii Britanii), filmul Mamma Mia! ajunge si pe ecranele noastre, dupa ce, lansat in SUA pe 18 iulie si apoi in numeroase alte tari, a obtinut deja incasari de 325.928.355 $ in toata lumea, iscand o adevarata folie. Ce are, insa, atat de special acest film al debutantei - pe ecran - Phyllida Lloyd (ea fiind autoarea versiunii scenice despre care scriam mai sus)? In primul rand un scenariu de care s-a ras pe toate tonurile, scriindu-se inclusiv ca e "subtire ca o coala de hartie", dialoguri dintre cele mai puerile si cam toate defectele pe care cei mai carcotasi dintre spectatori i le-ar putea gasi cu lejeritate, mai ales daca sunt hotarati sa ignore conventia potrivit careia, in filmul muzical, povestea in sine este doar un pretext pentru muzica si dans. Mamma Mia! nu are nici coregrafia de geniu a unui Busby Berkeley, nici perfectiunea spectaculara a filmelor semnate de "greii" genului, de la George Cukor la Robert Wise, William Wyler, Vincente Minnelli, Stanley Donen, Rouben Mamoulian sau Victor Fleming, nici umorul caustic al lui Blake Edwards, nici viziunea non-conformista a lui Milos Forman. Nu are nici tragismul lui Dancer in the Dark, nici profunzimea naucitoare a filmelor lui Bob Fosse, nici inventia vizuala rapitoare a lui Baz Luhrmann in Moulin Rouge. Atunci cum iese filmul din rand, facandu-l pe un cronicar important sa marturiseasca: "M-am foit tot filmul pe scaun, iritat de ineptiile nenumarate, dar nu mi-am putut dezlipi privirea de la ecran"? Prin doua atuuri uriase. In primul rand hiturile trupei ABBA, care, cu textele lor naive, dar cu o linie melodica irezistibila, au un farmec imens pentru generatii intregi (faptul ca acum doi ani