In urma cu doua numere, initiind o sumara analiza a stagiunii 2007-2008, nu demult incheiata, observam ca lipsa de reglementari limpezi in privinta relatiilor de munca din interiorul institutiei teatrale, precum si, pana la un punct, asupra relatiilor din
Care, oricum, ramane partea cea mai vizibila a activitatii unui teatru, ba chiar capata, in ani, dimensiunea unui document istoric: parcurgand lista pieselor jucate la un moment dat de un teatru sau altul (la nivel "macro", de toate teatrele unei tari), cercetatorul sau amatorul curios poate completa eventualul tablou al epocii cu date esentiale despre interesele, dorintele si preferintele oamenilor respectivei epoci - fie acesti oameni "factori de decizie" in campul culturii sau "simpli spectatori". Cel care ar examina, din acest unghi, repertoriul scenelor autohtone in sezonul 2007-2008 s-ar alege cu o impresie foarte interesanta despre viata spirituala, in perioada numita, a romanilor cu instructie mediu-superioara, care alcatuiesc, conform statisticilor, majoritatea publicului de teatru; ar descoperi, de exemplu (cum notam si in episodul trecut), ca ai nostri compatrioti contemporani au o predilectie neta pentru clasici - dar numai pentru unii clasici (lider incontestabil: Shakespeare), pe altii dispretuindu-i nemasurat - si, concomitent, o fascinatie aproape morbida fata de autori actuali din cele mai diverse arii geografice, uniti, toti, prin cruditatea (extrema, uneori, si gratuita, mai intotdeauna) a limbajului. Ca persoana implicata nemijlocit in munca de traducere, pot sa depun insa marturie ca, nu o data, florile de stil (injuraturi dintre cele mai vulgare - de altfel inexistente ca atare in unele limbi) reprezinta contributia personala a regizorului la naturalizarea cat mai "plastica" a textului. In fine, cum-necum, piesele noi din lume au ajuns, (si) in stagiunea trecuta, destul de
