- Cultural - nr. 174 / 6 Septembrie, 2008 Petre Curticapean a ajuns la o vama existentiala la care plateste in poezie. In valtorile limbii. Plateste in poezie, pentru ca s-a imbolnavit de poezie si nu se poate vindeca. Poezia a devenit mod de a fi _ cata viata atata poezie, cata poezie atata viata! Iata jocul de cuvinte, in valtorile limbii, in care autorul se poate regasi cu intreaga sa poezie, in cartile de pana acum, in care a dat suficiente dovezi ale nevoii sale de poezie. "Arome tarzii", "Miresme tarzii", "Coloanele campiei" definesc nu doar un destin poetic, ci si un traseu existential in care recuperarea nostalgica a unui timp devine moneda de schimb. Convertibila! In maniera optzecista, perspectiva autoreferentiala pare a nu-si fi epuizat resursele, indiferent de varstele autorilor sau inscrierea lor in vreo grupare sau generatie literara. Nici Petre Curticapean nu ezita sa se dedulceasca la aceasta tentatie, cum nici ritmurile lirismului popular nu-i sunt indiferente. Isi asuma libertatea de a recurge la registre in aparenta incompatibile, dar ele nu sunt decat lipsa de prejudecati a unui autor care traieste a doua tinerete prin poezie, intr-o solitudine si detasare departe de mode si modele literare. Petre Curticapean nu se lasa coplesit nici de varsta, in locul resemnarii pune mereu accent pe bucuria de a trai, cu inocenta si incantare adolescentine, atins "de lumina,/de dragoste,/ de credinta" (Rost). Dar are si convingerea ca a reusit sa faca suficiente acumulari existentiale, din care sa-si hraneasca poezia, pentru a-si "ridica un adevarat templu". In valtorile limbii, crede insa poetul, "nimic nu poate fi mai trainic/ sau mai efemer decat cuvantul", de aceea se agata "disperat/ de cate-o metafora, de-un epitet/ un oximoron/ neduse pana la capat"(Templu). Poetul nu-si pierde speranta: "totusi din ce-am adunat/ cred ca poate iesi/ ceva bun" (Templu).