De sâmbătă, flacăra olimpică arde din nou pe stadionul olimpic din Beijing. De această dată, în cinstea unor oameni pentru care voinţa nu are limite. Există însă o categorie

De sâmbătă, flacăra olimpică arde din nou pe stadionul olimpic din Beijing. De această dată, în cinstea unor oameni pentru care voinţa nu are limite.

Există însă o categorie aparte de sportivi care au obţinut în primul rând o mare victorie în afara oricărui concurs. Medalia lor de aur este viaţa, indiferent de problemele cu care se confruntă.

Ei dau un sens cu totul aparte principiului "important e să participi"; pentru ei, simplul fapt că încheie o probă este o victorie. Sunt sportivii cu dizabilităţi, care, începând din acest weekend, se vor întrece la Beijing pentru a demonstra tuturor că atunci când există voinţă şi dorinţă de viaţă se poate trăi oricum.

60 de ani de întreceri

Omologul baronului Pierre de Coubertin în cadrul mişcării paralimpice este Sir Ludwig Guttman. Acesta a organizat în anul 1948, la Stoke Mandeville, în Anglia, o competiţie sportivă rezervată veteranilor din al Doilea Război Mondial care sufereau de grave afecţiuni ale măduvei spinării, având în marea lor majoritate membrele inferioare paralizate.

După încă patru ani, evenimentul a devenit internaţional prin participarea unor concurenţi din Olanda, iar prima ediţie a acestor întreceri organizată după stilul olimpic a avut loc în 1960 la Roma. Participanţii erau în continuare, însă, doar cei care sufereau de afecţiuni ale măduvei spinării şi abia în 1976, la Toronto, aveau să fie acceptate şi alte grupuri de sportivi care aveau dizabilităţi diferite.

Jocurile Paralimpice au avut loc, încă de la prima ediţie, în acelaşi an cu Jocurile Olimpice, fie că vorbim despre cele de vară sau despre cele de iarnă. Numai din 1988 acelaşi oraş este gazda ambelor competiţii. Veteranii cel