Există ceva grav şi ignorat dincolo de tabloul postmodern „Peisaj mohorât cu domni în tricouri negru-sclipicios tatuate pe burţi proeminente“.
Ce s-a văzut după moartea lui Caiac nu e doar amuzant-grotesc în stilul site-urilor cu cocalari de care e plin internetul. Interlopii care joacă poker cu săbiile ninja pe masă nu mai sunt de mult o excepţie alarmantă. Sunt (şi fac) regula. Trecerea următoare e abruptă, dar necesară. Defini- ţia care ne spune ce este un stat, de la Max Weber încoace, sună aşa: „Entitatea care posedă monopolul asupra folosirii legitime a forţei“. România a încetat demult să aibă (dacă le-a avut vreodată) trăsăturile elementare ale unui stat de drept.
Nu e o figură de stil: statul român este doar o aparenţă, ca o secvenţă din jocurile de „alba-neagra“. O fantomă care nu capătă chip real decât atunci când mâna invizibilă îţi varsă în cutia poştală hârtia care spune cât s-a mai făcut impozitul. Siguranţă publică? Sistem de sănătate? Educaţie? Legiferare şi acţiune politică în slujba binelui comun? Justiţie? Mai gândiţi-vă!
Realitatea simplificată până la esenţă este că statul român nu funcţionează decât ca o sumă de clanuri, ca o adunătură de găşti. Urmează o diviziune doar aparent profundă. E ca în cântecele de dor şi jale din hip-hopul american al anilor ’90, în care fraţii ajungeau unul poliţist, altul traficant de droguri şi, la final, se împuşcau între ei. În România e la fel: unii îmbracă elegantele costume de firmă şi perorează ipocrit despre lege, alţii înoată în apele tulburi străbătute şi de defunctul Caiac. La mijloc: o masă de populaţie inertă. Da, inertă. Nici o idee care să facă parte dintr-un patrimoniu cultural de lăsat copiilor n-a umplut golul din spaţiul public românesc recent.
Mareşalul Caiac şi locotenenţii săi nu sunt o întâmplare. Sunt o consecinţă, aproape matematică, a unor
