Terenul de sport reprezintă singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina. În

Terenul de sport reprezintă singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina.

În viaţă sunt puţine momente în care te afli faţă în faţă cu propriile limite. Trăim în comunităţi, în familii şi e uşor să scăpăm de responsabilităţi, să ne ascundem. E mult mai uşor să-i învinovăţim pe ceilalţi pentru nereuşitele şi ratările noastre.

Terenul de sport e singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina. Eşti tu, faţă în faţă cu imperfecţiunile tale. Când te opreşti, obosit după ce ai alergat cinci kilometri, deşi visai să faci douăzeci, eşti singur în oboseala ta, trist şi pierdut.

Mai mult, în sporturile de echipă, o eroare de-a ta distruge un efort comun, iar acolo, în mijlocul vâltorii, înveţi ceva despre responsabilitate. Felul cum te antrenezi, cum acţionezi şi cum reacţionezi are legătură cu ceilalţi.

În prea puţine seri reuşesc să mă joc o jumătate de oră cu fiica mea de trei ani şi jumătate. Atunci alergăm prin casă, ne ascundem, facem exerciţii. Se bucură foarte mult. Într-o seară, făceam curse de alergare din sufragerie în dormitor. Era fericită că reuşea să fugă mai repede decât mine. La un moment dat, am decis să câştig într-una dintre curse ca să o învăţ ceva despre înfrângere.

S-a supărat foarte tare. Nu s-a arătat receptivă atunci când i-am spus că mai important decât victoria e faptul că trebuie să ştim să pierdem. Chiar s-a enervat pe mine şi nu a vrut să ne mai jucăm. Din acea seară şi-a schimbat un pic comportamentul faţă de mine. @N_