Acusi incepe scoala. Cu educatorii, invatatorii si profesorii care ne-au ramas. Dupa emigrare si, mai ales, dupa umilire. Ambele, in masa. Cu lapte sau miere, cornul abundentei invatamintului de azi mi se pare un cornet acustic prin care se picura otrava in mintile prichindeilor, deoarece dascalii sint supusi unui sistem politic a-cultural. Pentru ceea ce am fi putut realiza in scoala romaneasca noua am o singura exemplificare. Desigur, veche. Se numeste Charlotte Sibi. Cine i-ar putea prelua stafeta si cine s-ar incumeta sa-i depaseasca stacheta dintre nori? Prin anii ‘60-'70, puzderie de copii din Iasi au invatat limba franceza cu domnisoara Charlotte Sibi. Prescolarii, insotiti de parinti, elevii din clasele primare si adolescentii asteptau cuminti, laolalta, sa intre la orele pe care batrina doamna-domnisoara le tinea in camera ei strimta ca o chilie, dar mare cit un palat. Al copiilor, bineinteles. Avea o metoda de predare infailibila si cuceritoare. Asezata la o masuta, scria in caietul fiecarui francofil tot ceea ce trebuia retinut. Parintii invatau odata cu prichindeii. Cei care asteptau la rind ascultau, fara sa vrea, lectiile trecute sau viitoare. Acestea contineau crimpeie, dozate cu intelepciune, de conversatie, dictare, gramatica si povestire. De fiecare data, nota in caietele noastre maxime si proverbe. Nu doar in limba franceza, ci si in latina. Inca le mai tin minte cu mare drag. Tarde venientibus ossa. Cei care intirzie la ospat au parte numai de oase. La domnisoara Charlotte Sibi, oricind ajungeai, aveai parte doar de surprize placute. Nota opt era o catastrofa. Punea foarte multi de zece, subliniind nota maxima cu o linie, doua sau trei. Era un fel de foarte-foarte-bine, ce incuraja invataceii. La sfirsitul caietului aveai o „camara" speciala in care se adunau „sublinierile", adica toate calificativele obtinute. Cind atingeai o anumita „suma", pute