Daca razboiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiada a brutalitatii, atunci cele trei locuri ar fi distribuite in felul urmator: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesabuitul de Saakashvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externa a administratiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul. Aceasta este opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist al cotidianului New York Times), unul dintre cei mai influenti lideri de opinie din occident, un adevarat guru al lumii intelectuale anglo-saxone.
De la el stim ca “Pamintul este plat” si ca intre “Lexus si maslin” omenirea a ales Lexus. Opiniile lui sint semnificative mai ales ca reprezinta mai degraba „aripa moderata” a ginditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stingista” care da batai de cap dreptei pur-singe, dar nici din „gruparea neo-conservatoare” americana care pare a fi mai degraba o combinatie intre „muschii lui Putin” si „isteria lui Saakashvili”. Friedman, chiar daca nu vom fi neaparat de acord cu el, are idei simple, clare, echilibrate.
In 2007, dupa intoarcerea sa de la Moscova, Friedman face o afirmatie care surprinde pe multa lume. El sustine cu multa convingere ca una dintre cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost sef KGB, in fruntea statului rus, este efectul negativ al politicii NATO.
El crede ca NATO s-a extins de o maniera agresiva spre hotarele Rusiei si a instaurat un principiu care irita Moscova: vremea voastra a trecut, acum sferele de influenta ne apartin doar noua; doar noi sintem cei care spunem ce e bine si ce e rau, instituim legi noi sau incalcam conventii vechi. „Razboiul rece s-a terminat pentru voi (rusii), nu si pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic, folosit de data aceasta de SUA: „Cu cine se margineste SUA? Cu cine vrea ea.”
Aceasta politica a suparat Moscova, c
