Antrenorii naţionalelor de fotbal ale României şi Franţei au în acest debut de sezon câteva lucruri în comun.

Dar şi câteva care-i despart. Amândoi vin după un turneu final ratat la capătul unor preliminarii reuşite. Eliminarea încă din faza grupelor a reprezentat o surpriză mai mare pentru francezi, care treceau drept favoriţi, decât pentru români, pentru care grupa era o veritabilă groapă cu lei. Superiori olandezilor în calificări, românii nu erau totuşi cu şanse. Înfrângerea fără drept de apel, în meci decisiv, în faţa echipei secunde a Olandei a pus în evidenţă mediocritatea ofensivă a unei formaţii care ştia mai bine să nu piardă decât să câştige.

Franţa, în ce o priveşte, a părut net supraestimată după turneul final. Depăşită categoric de o Olandă de neoprit, cel puţin la început, a pierdut lamentabil, în meci decisiv, cu o Italie îmbătrânită şi sterilă. Piţurcă şi Domenech s-au aflat din nou în rivalitate directă în preliminariile pentru Mondial. Ambii scăpaseră de desfacerea contractului, cu oarecare noroc, şi numai fiindcă federaţiile de resort nu găsiseră înlocuitori. Domenech s-a dovedit mai norocos decât Piţurcă. Eşecul în cazul lui era comparabil mai greu de suportat. Lui Piţurcă i s-a iertat mai uşor, fiindcă grupa de la europene fusese socotită din capul locului fără şansă pentru România (a trece de o campioană şi de o vicecampioană mondială părea irealizabil) şi totodată graţie calificării echipei româneşti într-un turneu final după o îndelungată absenţă.

În al treilea rând, amândoi antrenorii se confruntă cu aceeaşi provocare: reconstitutirea Naţionalei. Domenech se văzuse abandonat de majoritatea marilor jucători din generaţia lui Zidane, foşti campioni mondiali şi europeni. Doi sau trei, câţi mai rămăseseră, trebuiau să fie acceptaţi ca lideri de tinerii abia sosiţi şi să facă împreună o echipă nouă. Diferenţa