"NeApărat Caragiale" de la Teatrul Luni de la Green Hours este o mostră de divertisment pur. Ca act artistic nu oferă mari revelaţii, dar ca interactivitate bate orice Playstation. Mai ales dacă
"NeApărat Caragiale" de la Teatrul Luni de la Green Hours este o mostră de divertisment pur. Ca act artistic nu oferă mari revelaţii, dar ca interactivitate bate orice Playstation. Mai ales dacă îţi aduci şi prietenii la joacă.
Spectacolul începe cam aşa: printre scaune îşi croieşte drum către scenă actriţa Mioara Ifrim, care îşi asumă imediat rolul de regizor şi se recomandă: "Sunt Mioara Ifrim şi pe mine mă aşteptaţi. Sunt gata să începem audiţia".
Apoi trasează regulile jocului. Din când în când, spectatori extraşi aleatoriu din sală trebuie să îşi învingă teama de a vorbi în public sau teama de penibil şi să îşi stoarcă fiecare picătură de creativitate pe scenă.
Chiar acolo, fără nicio pregătire prealabilă, fără anes-tezie, fără menajamente. Ba, mai mult, celor timizi le sunt împinse limitele de vocea autoritară a regizoarei, care îi pune să repete scenele, până ce se ţese un moment cât de cât suportabil.
"O vezi pe Pamela Anderson goală"
La început te rogi să nu ţi se întâmple tocmai ţie năpasta. Te faci mic în scaun, eviţi privirea selecţionerului echipei de club teatral, dar el simte tocmai frica ta şi îndreaptă un deget spre tine. "Tu! Cum te numeşti?" "Dan".
"Dan, urcă pe scenă. Aplaudaţi-l!" Asta mi s-a întâmplat săptămâna trecută, în ceea ce părea o seară obişnuită. M-am trezit sub o tonă de reflectoare; paradoxal, corpul meu strivit de o sută de priviri a rămas utilizabil. "Întinde-te pe bancă şi fă tot ce îţi spun eu.
Dormi. Ai ajuns acasă după un chef greu, cu prietenii. Te doare capul. Încerci să te ridici, dar nu reuşeşti. Te clatini. Verifici dacă ai toate părţile corpului în ordine. Cauţi uşa băii
