Cînd te-ai săturat de sarmale, pilafuri, frigărui, pizza, paste, hamburgeri şi alte preparate tradiţionale din ţările care şi-au „branduit“ cu succes preparatele culinare şi care au ajuns rapid în România post-’89, cînd ai poftă de o mîncare mai greu de preparat în casă, dar nici foarte uşor de găsit pe piaţă, ştiu la ce te gîndeşti: oriental. La orice cu specific oriental. „Oriental“ înseamnă mîncare chinezească, cu care te-ai obişnuit, libaneză, japoneză, thailandeză, vietnameză, iraniană şi aşa mai departe. Dintre toate acestea, am poftit la ceva ce văd des în filme, la ceva despre care am tot auzit vorbindu-se în termeni contradictorii: sushi. Făcînd unele cercetări în legătură cu sushi, am aflat că, foarte des, termenul creează confuzii, cum că, atunci cînd cineva spune sushi, acesta se gîndeşte la peşte crud. E adevărat că are legătură şi cu peştele crud, dar ceea ce stă la baza acestui preparat nu este peştele crud, ci orezul aromatizat cu oţet, la care se adaugă şi alte ingrediente: aici intervine peştele crud, dar nu numai, pentru că într-un pacheţel de sushi se pot găsi şi ouă, legume (ridichi japoneze, avocado, castraveţi) sau fructe de mare. Forma sub care se servesc e cunoscută de prin filme: de cele mai multe ori, sînt nişte rulouri din foi de alge, care înfăşoară cîte un amestec din cele pomenite mai sus. Dar, ca să nu ne imaginăm că sushi este doar un rulou în care se adună tot felul de ciudăţenii, crude sau preparate, am făcut o vizită la un restaurant japonez pentru o testare a produsului. Ca să nu mă descurajeze vreun preţ exorbitant, mi-am ales un ghid, care m-a dus la Sushi To Go, un restaurant cu preţuri şi pe măsura unui buzunar studenţesc (o dată pe lună, să zicem), deşi se află lîngă cea mai scumpă piaţă din Bucureşti: Piaţa Dorobanţi. Restaurantul nu îşi propune să impresioneze prin decor, prin obiecte cu specific japonez sau alte a