Sînt profund dezgustat că mai există oameni care să voteze cu Vadim Tudor şi, după ziua de ieri, profund uimit că România duce lipsa unui organ (dorinţă uşor fantasmagorică) de control şi de sancţionare a nesimţirii. Oare cum ar arăta politica românească fără Vadim Tudor? Cu siguranţă că ar fi mai puţin infectată cu proliferări ale mahalalei. Atacurile constante şi profund jignitoare fie asupra colegilor din Parlament, fie asupra societăţii civile mînjesc presa şi televiziunea românească. Sînt stupefiat, încă, cum de un personaj aiuritor ca Vadim a reuşit să se califice pentru un al doilea tur la prezidenţiale şi cum de a intrat în Parlament de atîtea şi atîtea ori. Sînt încă un moralist al politicii, cînd ştiu bine că nu e bine să fiu. Dar, aşa cum a făcut şi Cătălin Avramescu, nu mă pot abţine de la a-mi arăta indignarea faţă de prezenţa scenică a domnului Vadim, vicepreşedintele Senatului României. Care spune despre Tismăneanu şi despre Patapievici că, „dacă au plăcerea macabră de a-şi dezgropa părinţii şi de a le roade scheletele sau de a le da la cîini, sînt liberi s-o facă, nu-i putem opri; la unele rase degenerate, canibalismul e o practică irepresibilă“. Ştiu ce-mi doresc de Crăciun: un dispozitiv care să le dea una peste ceafă reprezentanţilor românilor în Parlament, de fiecare dată cînd îşi împroaşcă adversarii politici cu noroi. Oricît de fin ar fi noroiul elitei vadimiene. Şi mai ştiu ce-mi doresc: un Parlament din care să lipsească Vadim, Iliescu, Mitrea, Boc, Stolojan, Udrea, Haşotti şi cam toţi, se pare. Se pare însă că dorinţa mea de cadou este irealizabilă. Într-un joc în care regulile sînt făcute de cei care le încalcă şi de cei care ar trebui să se ancheteze, aresteze şi încarcereze, Parlamentul tronează ca reprezentativitate a acestui sistem abject. Atunci cînd Vadim ne spune că relaţiile dintre PRM şi PD-L reprezintă „nişte acorduri bătute