Decembrie 1989 a implicat multe cotituri de destin. Pentru peste o mie de oameni, finalul acelui an a marcat si sfarsitul vietii, desi nu erau bolnavi si multi dintre ei ar fi putut fi inca printre noi. Anturajul dictatorului era insa gata de orice masuri pentru a-si salva seful si pozitiile, iar transferul puterii sub presiunea strazii catre esalonul doi al Partidului Comunist – fostii stalinisti indepartati de prim-planul vietii politice in primii ani ai lui Ceausescu si reciclati, la salonul refuzatilor, ca disidenti, in jurul mai tanarului Ion Iliescu – s-a facut in conditii inca insuficient elucidate, care au inmultit, la randu-le, numarul deceselor prin impuscare in mai multe mari orase ale tarii. S-a speculat mult in legatura cu cine tragea in populatia adunata pe strazi si in piete, dar un lucru ramane cert. In Romania, unde regimul armelor si al munitiilor era strict reglementat prin lege si supravegheat de Militie si Securitate, nu puteau trage decat cei care, prin natura serviciului lor, aveau in dotare arme.

Discutia daca generalul Milea, ministrul Apararii in acel moment, a ordonat deschiderea focului si s-a sinucis ulterior din remuscari sau nu a ordonat-o, fiind impuscat drept pedeapsa pentru insubordonare, din ordinul dictatorului, i-a preocupat si ii mai preocupa inca pe multi. Dincolo de complicata problema a executarii "intocmai si la timp" a ordinelor superiorilor ierarhici, a raspunderilor morale si a circumstantelor exacte, diferite de la un caz la altul, dincolo de incertitudini si speculatii, a ramas, dupa circa doua decenii de la evenimente, cazuistica unor procese trenante care nu s-au solutionat nici pana astazi in mod definitiv, dar unde apar ca acuzati o serie de militari, ofiteri si ostasi in termen la data respectiva.

In aceste conditii, Asociatia Nationala a Cadrelor Militare in Rezerva si in Retragere a i