Vladimir Tismăneanu: "Totalitarismul (de dreapta ori de stânga) nu a fost o tiranie tradiţională, ci o specie de regim într-adevăr sui-generis."

Născute din derutele modernităţii, răspunsuri deviate şi înşelătoare la incertitudinile democraţiei parlamentare, ideologiile totalitare au pretins că deţin monopolul adevărului. Monismul doctrinar se contopea cu proiectul refacerii umanităţii în conformitate cu scheme presupus infailibile de organizare economică, politică şi socială. „Romantismul eroic“, cultul viitorului, mistica „omului nou“, vizionarismul pseudoprofetic se întâlneau cu un scientism pe cât de orgolios, pe atât de steril. Hitler şi Stalin (serviţi propagandistic de Goebbels şi Jdanov) se pretindeau nu doar lideri providenţiali, ci şi „corifei ai ştiinţei“. Cu puţin timp înainte de a muri, o spune în memoriile sale fostul redactor-şef al „Pravdei“, Dmitri Sepilov, Stalin petrecea nenumărate ceasuri corectând macheta unui manual de economie politică marxistă. Magda Goebbels îşi otrăvea copiii pentru că nu putea concepe ca aceştia să trăiască „într-o lume fără naţional-socialism“.

Evident că au existat diferenţe semnificative între marxismul originar şi bolşevism, după cum stalinismul a adăugat elemente patologice demersului leninist. Potenţialul distructiv şi coercitiv există însă de la început, din chiar punctul de pornire. Este ceea ce au ştiut un Proudhon, un Bakunin ori un Ferdinand Lassale atunci cînd l-au acuzat pe Marx de autoritarism. Tot astfel, nazismul este o construcţie nouă în raport cu naţionalismul german tradiţional. Ceea ce nu poate fi negat însă este, cum observă un cititor după publicarea articolului meu „Fraţii gemeni“, istoricismul, convingerea că istoria are un scop ascuns şi că partidul celor aleşi este instrumentul atingerii acestuia. Karl Popper a demonstrat că există o legătură (extrem de mediată, însă reală)