Am văzut recent un film al unui student român despre Grabova, un sat din munţii Albaniei de Sud. Ionuţ, student la antropologie, făcuse filmul, între altele, şi ca să ajute la strîns bani pentru fîntîni - cele vechi se înfundaseră, ca şi sistemul de canalizare de pe vremea cînd Grabova avea 40.000 de locuitori (azi nu mai are nici 400) - şi ca să strîngă bani să repare vechea biserică. Ciobanul aromân (Sandu), întrebat de România, dădea din umeri. Abandonaţi. Asta nu e patrie pentru noi, spunea, cu lacrimi în ochi. Prin ce? După cum vorbea de Grabova, nu încăpea nici o îndoială. Patria lui era asta, cele cinci vechi oraşe din munţi locuite de muntenii aromâni, reduse la cîteva sute de familii, dar cu trecutul şi miturile lor - corsari bizantini, războinici creştini, cu cîntecele şi limba lor şi cu dorinţa de a le păstra. Cu efortul de a preveni ca plecările repetate să desăvîrşească ce nu făcuseră turcii şi Enver Hodja, aneantizarea Grabovei.
O patrie nu e nevoie să fie mai mare ca Grabova. Ea e un proiect colectiv de devenire, dar unul ancorat în sine, nu în comparaţie socială, ca naţionalismul. Să fii patriot înseamnă, cum am văzut cu Sandu, să contribui la un asemenea proiect. Să fii naţionalist înseamnă să găteşti mai bine ca ungurii, să cîştigi mai mult ca bulgarii, să fii mai democrat ca ruşii şi mai credincios ca occidentalii, să faci tu în capul altora ca să nu facă ei în al tău. Am văzut recent o caricatură a naţionalismului românesc în Maramureşul istoric, azi în Ucraina. A fost un fel de tur ghidat prin inferioritatea altor popoare faţă de noi. Probabil că viaţa de minoritar în altă ţară e o încercare aşa de grea pentru stima de sine a unui bărbat încît se dezvoltă nevoia de a o compensa printr-o comparare socială inevitabil părtinitoare.
Patriotul îşi îngraşă capra lui: naţionalistul vrea să o crape pe a vecinului.
Distincţia pe ca
