Interactivitatea. Acesta este cuvîntul devenit un fel de mantră, în jurul căruia navighează "tot ce mişcă-n lumea asta", virtuală sau nu. La şcoală, învăţătorii şi profesorii trebuie să predea după metode interactive, altfel sînt "dataţi", demodaţi, ineficienţi, "neconfomi", iar inspectorii de specialitate le dau calificative mici. La serviciu, dacă ai o idee, un proiect, un şurub care să îmbunătăţească activitatea sau - dimpotrivă - dacă ai nişte observaţii despre lucrurile care nu merg bine, nu mai poţi să faci, ca pe vremuri, un "referat", un "raport", o sesizare, în fine, "o hîrtie scrisă" şi s-o depui la secretara şefului, ci trebuie să organizezi o "prezentare interactivă", cu power point-ul aferent, urmat de discuţii. Exemplele ar putea continua, dar - evident - în fruntea acestui iureş al interactivităţii se află mass-media. Revoluţiile sînt locomotivele istoriei, spunea Marx. Acum, locomotivele schimbării sînt televiziunile şi site-urile web, care pufăie din greu să ţină pasul cu "targetul" şi scot, în loc de aburi, norişori de interactivitate. Uneori, norişorii se transformă în ceaţă densă, care întunecă vederea călătorilor din vagoanele trase la deal, întru construirea paradisului comunicării. Aşa sînt, de pildă, forumurile ediţiilor online ale ziarelor româneşti. Nu toate, de acord, nu întotdeauna, de acord. De cele mai multe ori.

Care va să zică (pentru a simplifica problema): se publică nişte articole pe Internet şi cititorii (utilizatorii, "iuzării" sau cum vreţi să le ziceţi) pot comenta, pot dezbate, pot pune întrebări autorului. E rapid, e eficace (pentru că jurnaliştii pot lua act imediat de părerile celor pentru care scriu), e democratic (pentru că se creează un "spaţiu public"). Dar asta în teorie. În practică (la români, e fatală!), comentariile ("postările", "comentsurile" etc.) sînt un fenomen complex, care trădează, dincolo de anon