Printre numeroasele veşti proaste, ambalate suburban, şi rarele veşti bune, trecute cu vederea ca neinteresante, am de gînd să salut, aici, o noutate pur şi simplu semnificativă: fondarea, sub egida Academiei Române, a primului Institut de Istorie a Religiilor din ţara noastră. Mi se pare desigur trist că tocmai "în patria lui Eliade şi Culianu", istoria religiior a rămas, pînă acum, frustrată de orice profil instituţional. Degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirescă să pregătească - prin anii ’30 şi, respectiv, ’70 ai veacului trecut - personalităţile care, salutar instalate la Universitatea din Chicago, au contribuit atît de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe şi, respectiv, istorii generale a religiilor. Degeaba avem, prin urmare, o tradiţie intelectuală fructificată de alţii, prin zări mai clemente cu exigenţele studiilor avansate. Şi totuşi, nu putem să nu ne revedicăm de la cuplul Eliade-Culianu. E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură şi să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea. Pe durata comunismului, "studiul" faptului religios şi al tradiţiilor spirituale (ne)creştine a fost complet denaturat prin grila unui marxism provincial, revizuit în cheie stalinistă. Istoria religiilor nu se preda, ca atare, decît în facultăţile de teologie aflate la Bucureşti şi Sibiu. Era mai mult decît nimic, dar nu era nici pe departe suficient pentru a cristaliza progresul acestui tip de investigaţie şi a garanta conectarea titularilor de catedră la instanţele erudite din lumea liberă. Pe de altă parte, domeniul era sondat din unghi strict apologetic, adică sub presiunea unor teze confesionale inevitabil reductive.

În pofida sistemului, fascinaţia multor intelectuali pentru opera lui Eliade a permis acumularea unor competenţe autodidactice, stimulînd totodată vehicularea informaţiilor de bază pe circuite inform