Horia Roman-Patapievici: "În ultimul an, un nou mecanism de luptă politică şi-a dovedit atât puterea de a cimenta recenta alianţă dintre lumea politicii şi lumea presei, cât şi eficacitatea de exterminare politică. În ce constă acest nou mecanism?"

A-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe preşedintele Băsescu a ajuns să însemne în ochii presei de azi o dovadă de neutralitate şi de profesionalism. În schimb, a spune cu voce tare că denigrarea lui Băsescu nu este neutralitate ridică împotriva ta un val de dezaprobare, care te aruncă în tabăra „pupincuriştilor prezidenţiali“. Să faci spume la gură când vorbeşti de Traian Băsescu te recomandă ca imparţial. Să atragi atenţia asupra anomaliei,te face „gorila“ sau „badigardul“ preşedintelui.

De unde forţa acestei distorsiuni grosolane? Fenomenul e tipic societăţilor aflate sub dominaţia unei ideologii militante şi a fost semnalat în numeroase rânduri de Jean-François Revel, cu privire la modul în care presa franceză se raportează la comunism. Pentru stânga franceză (inclusiv cea necomunistă), nu adularea comunismului este ideologică, ci respingerea lui; să închizi ochii la crimele lui e semn de nobleţe, de încredere în idealurile umanităţii, iar să nu faci caz de ele, atunci când nu mai pot fi nici ascunse, nici ignorate, e semn de progresism. Să le denunţi, însă, denotă fanatism, iar identificarea comunismului cu crimele lui te plasează ireversibil în tabăra reacţionarilor.

Explicaţia acestei distorsiuni franceze ţine de istorie: de peste un secol, în Franţa stânga a ocupat centrul. Operaţiunea a fost făcută la început prin violenţă (legile Ferry, persecutarea catolicilor etc.), apoi prin reproducerea instituţională a distorsiunii ca parte din catehismul republican: republica a fost identificată cu stânga, iar stânga cu iacobinismul revoluţionar. Aceste identi