Jules Renard l-a zugrăvit astfel pe Vînătorul de imagini: "îşi lasă armele acasă şi se mulţumeşte să privească. Ochii sînt ca o plasă în care imaginile se prind de la sine". Este modul specific al multor poeţi de a răspunde chemărilor Dianei. Chiar domnia ta, scumpe domnule Odobescu, ai fost un nesăţios vînător de imagini: "Şi-n adevăr, să stăm strîmb şi să judicăm drept: oare ce desfătare vînătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări poate fi pe lume decît aceea pe care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilite sub pîrlitura soarelui nu-i insuflă îngrijorarea nestatornicului ocean. în depărtare, pe linia netedă a orizontului se profilează, ca moşoroaie de cîrtiţe uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii." Ceea ce evoci în cadenţe iscusite e o înlănţuire de voluptăţi leneşe, o vînătoare contemplativă; "căci mie unuia - cum mărturiseşti singur -, dacă cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a fost tocmai aceea în care picioarele şi mînile au mai puţin de lucrat". Te potriveai de minune întru aceasta cu Vasile Alecsandri, de care te va apropia cu dreptate criticul G. Ibrăileanu: "Odobescu, sufleteşte, a fost un Alecsandri, cu toate deosebirile dintre dînşii; ş...ţ acelaşi epicureism şi scepticism, aceeaşi plăcere a îndeletnicirii cu lucrurile frumoase, acelaşi aristocratism rafinat". La Alecsandri, în spaţiul familiar al Mirceştilor, vînătoarea se preface într-un prilej de reverii inofensive:
Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se
ridică,
Cu-a lui frunză argintie făcînd umbră pe vălcică.
Vînătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare...
Două veveriţi pe-o creangă rîd de
