AŞa cum aflăm din studiul lui George Vulturescu ce ţine loc de postfaţă, poetul Adam Puslojio a fost prezent în România înainte de 1990 prin traduceri semnate de Nichita Stănescu şi Ioan Flora. Iată însă că, din 1995, acelaşi poet, născut la Kobişniţa pe Valea Timocului, autor a peste 20 de cărţi în limba sârbă, scrie şi publică direct în româneşte, prilej pentru eseistul Răzvan Voncu, ce prefaţează cartea, să scrie: "Limba română a câştigat (...) un tânăr poet pe nume Adam Puslojio, în vârstă de numai 13 ani". Aşadar, după Plâng, nu plâng (1995), Adaos, poeme directe (1999), Versuri din mers (2003), Muritori, ce-i cu voi (2007), avem prilejul să răsfoim această carte intitulată Hai să vorbim (poeme mai noi), Princeps Edit, Iaşi, 2008, 126 p., coperta Călin Cocora, ilustraţii de Mircia Dumitrescu. Credem că nimeni nu poate trece indiferent pe lângă poetul în cauză, inclusiv datorită aspectului său monahal, falnic şi smerit totodată, energic prin jubilaţia sa creativă şi totuşi desprins de pământ asemeni personajelor onirice ale lui Milorad Pavic, să zicem. Poezia sa excelează prin intensitatea dicţiunii specifice spaţiului mitteleuropean, printr-un fel de "sintaxă a strigătului", semn de alteritate şi complementaritate. Autoportretul din poezia Cu timpul este edificator în acest sens: "V-aţi obişnuit cu mine viu/ şi asta mă face neliniştit,/ abia aşteptând chiar şi/ cea mai mică schimbare/ la faţă ori la destin// nu, nu, nu-// eu nu mă pot/ transforma mai mult/ decât la ochi/ şi la gură uneori// cu un surâs/ în plus sau în minus-/ pe faţă/ şi la inimă/ fiecare mişcare/ de umbră mă doare/ insuportabil// (...) şi iată-mă cum/ am devenit cu timpul/ un fel de piatră migratoare,/ un surâs cusut pe buze/ şi sub sprâncenele grele// un cuvânt zburător/ spus abia numai/ pe jumătate, frate// adevărat/ că sunt/ un înger de tot// dar vitreg!
Îndemnul din titlu este
