Sigur că lucrurile nu s-au desfăşurat cu atâta simplitate, ci au avut un parcurs cu mult mai complicat până la încropirea legăturii sentimentale între Bunica Parmenia şi colonel. În primul rând au reacţionat rudele apropiate reprezentate de o verişoară primară, fumătoare de pipă şi supravieţuitoare a trei bărbaţi - foşti soţi - inşi cu vitejie dacică în sânge, cu priviri cu mult mai fioroase decât ale unui fost lider de sindicat al dascălilor din orăşelul nostru. Bunica se îndrăgostise de el la vernisajul expoziţiei unui "artist plastic foarte important", cum era anunţat pe afişul atârnat într-o piuneză de uşa sălii "Simeza nouă". "Foarte importantul" făcând parte din breasla dascălilor, liderul de sindicat şi-a dat seama machiavelic şi rapid că el era cel mai potrivit să vorbească despre expozant. Vorbise atât de frumos, cu o voce atât de afectată, încât participanţii - în afara unora, pricepuţi cât de cât într-ale picturii - nici n-au băgat de seamă că el vorbise o jumătate de oră despre nimic. Abia la sfârşit, parcă aducându-şi aminte ce rost avea el acolo, a încheiat:
- Stimate doamne şi onoraţi domni, noi nu avem de vizitat o simplă expoziţie de pictură, ci un fenomen artistic - vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor.
Lumea l-a aplaudat cu o oarecare conştiinciozitate, după care s-a repezit la saleurile discret-râncede, dar mai ales la tava cu păhărelele cu votcă mirosind delicat a benzină de brichetă.
Bunica Parmenia rămăsese stană în faţa unui tablou până când pictorul, îndatoritor, se apropiase de ea întrebând-o:
- Mă scuzaţi - aveţi vreo nelămurire? Mă scuzaţi... E un tablou pe care l-am pictat foarte greu - mă scuz..., fiindcă am folosit multă simbolistică altoită - scuzaţi expresia - pe postmodernismul care, şi el, a fost un fel de acoperiş - mă scuzaţi - al multor... A, o clipă - mă scuzaţi: mi se pare că e cu capul în jos... Da,
