Observarea scenei literare şi a câmpului cultural, cu valorile, tendinţele şi relaţionările lor, presupune o disponibilitate critică pe care nu mulţi o împărtăşesc. E o formă de generozitate, o reală deschidere către actualitate; un efort de înţelegere şi cuprindere a alterităţii. Fiecare critic are, desigur, un anumit sistem de lectură, o modalitate predilectă de interpretare, o viziune de ansamblu asupra literaturii contemporane. Problema este că prea puţini critici, la noi, fac efortul de a se obiectiva, înregistrând realitatea artistică în schimbare şi, totodată, valorile non-circumstanţiale ale acestei literaturi.
Pentru X sau pentru Y, critic-ideolog ori critic convins de propria măreţie, operele, autorii, grupurile şi direcţiile apar numai prin omologarea sa. Ceea ce el nu vede (se face că nu vede) nu există. Şi cum pentru fiecare critic de direcţie sensul literaturii este unul singur, rezultă că, puse laolaltă, diferitele sinteze nu comunică. Se exclud chiar una pe alta. Scriitorii mari pentru X sunt insignifianţi pentru Y şi viceversa. Criteriul secţionării şi al valorizării nu mai este unificat-estetic, ci fluid-ideologic.
De ani buni, "optzecistul" Ion Simuţ face eforturi notabile de a se desprinde de militantismul postmodernismului autohton (un postmodernism deloc tolerant şi relaxat, ci încruntat, mohorât, suspicios), pentru a deveni, cum spune, o parte din conştiinţa critică a literaturii române contemporane. Simptomele actualităţii literare e un titlu care-l reprezintă atât prin conţinutul eterogen, dar integrat al volumului, cât şi prin termenii de pe copertă, reiteraţi simbolic. Incursiuni în literatura actuală (1994), Revizuiri (1995), Critica de tranziţie (1996), Arena actualităţii (2000), Reabilitarea ficţiunii (2004), iată mai multe probe ale unui interes constant pentru o problematică reunită: a canonului, a revizuirilo
