Una dintre "poveştile lumii" reluată de Jean-Claude Carriere în Cercul mincinoşilor este despre cărţi. Şi, pentru că rostul poveştilor este să circule şi să se remodeleze, o reiau aşa cum mi-o amintesc. Un tânăr e intrigat văzând un bătrân care stă mereu cu ochii în carte. Abia termină una şi o începe pe următoare, aşa cum unii fumători înrăiţi îşi aprind ţigara de la scrumul celei abia fumate. Într-o zi, tânărul îşi face curaj să-l întrerupă şi-l întreabă sfios de ce citeşte atât de mult. "Ca să ajung în rai", răspunde bătrânul. La scurt timp bătrânul moare. Tânărul porneşte într-o călătorie, trece printr-o mulţime de peripeţii, înfruntă monştri, dintre care unii îi fură inima, râde, plânge, într-un cuvânt îşi trăieşte viaţa. Nici nu are timp să observe cum, pe clipă ce trece, puterile îl părăsesc, până-ntr-o zi când, nimerind într-o peşteră, o străbate şi ajunge într-o grădină. Acolo îl găseşte pe bătrânul de odinioară, cel cu cărţile, şi îşi dă seama că se află în rai. Nu mică îi e mirarea să-l vadă mult întinerit, însă tot citind. "Aici de ce mai citeşti?" îl întreabă iar fostul tânăr pe fostul bătrân, "doar ţi-ai atins scopul şi ai ajuns în rai". "Da, dar aici înţeleg ce citesc", răspunde bătrânul redevenit tânăr.

Fiindcă raiul pe pământ nu există, cum se zice, povestea e foarte actuală în privinţa cititului fără înţelegere, în schimb e tot mai puţin valabilă la nivel de personaje: oamenii care citesc carte după carte sunt rari, iar cei pe care-i preocupă mobilurile celor care citesc, de asemenea. (Rămâne speranţa că măcar soarta cititorilor e ca-n poveste). Într-o lume reală, poate nu de azi, dar de mâine, pericolul cărţii de a rămâne fără cititori e concurat de primejdia inversă, a cititorului de a rămâne fără cărţi. De aceea cartea ar trebui ajutată, ca orice alt obiect să ajungă cu bine la destinatarul ei. Dacă e adevărat că şi "cărţile au suflet", ace