Care e distanţa corectă dintre primul şi ultimul N. Steinhardt? Această interogaţie, reactivată acum, la începutul seriei de autor pe care i-a consacrat-o Editura Polirom, pare să fie cea mai tenace dintre multele posibile nuanţe critice necesare. Iar chestiunea are, dincolo de obiecţiile care i s-ar putea aduce, legitimitate. Publicarea, într-un format unitar, a celor cinci volume de deschidere - foarte eterogene sub raport cronologic - pune automat astfel de probleme de tipologizare. Mai ales că fiecare dintre opuri îşi reclamă o doză de autonomie bibliografică, iar eventualele - să le zicem aşa - "bisericuţe" folosesc implicite criterii de popularitate. Putem grupa memorialistica de carceră din Jurnalul fericirii alături de didahiile erudite din Dăruind vei dobândi şi de ludicul intransigent din În genul tinerilor doar pentru că în primii ani postrevoluţionari ele atinseseră, independent sau prin contaminare, statutul onorant de cărţi-cult. Şi, implicit, de cărţi extrem de bine vândute.
Pe celălalt versant, pe lângă un titlu lipsit de atracţii - mă gândesc la Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional -, avem un altul - Articole burgheze - care ascunde o sumă de texte publicistice niciodată reluate în volum. S-ar spune că genul proxim al acestor pagini e reprezentat - ţinând cont şi de efortul de îngrijitor al Vioricăi Nişcov - de tomuri la fel de masive, din categoria Jurnalului de epocă al lui Mihail Sebastian. Sau, cu un cuvenit bemol, din aceea a Războiului cu toată lumea declarat de Eugen Ionescu.
Sunt, acestea, cărţi care aduc, în climatul tatonant de după căderea comunismului, ceva din vitalitatea trecătoare, foiletonistică, a unei perioade pe care - din obişnuinţă didactică - cei mai mulţi o admiră prin rudimentarul mecanism al reducţiei la esenţă. Bineînţeles că anul 1933 ar putea trece, sub o marcă me
