Deşi se referă la o situaţie cât se pare de reală şi actuală, recenta campanie mediatică împotriva „şmecherilor de România“ ne aduce aminte de perioada comunistă, când presa, vigilentă, era însărcinată să mai dea în vileag şi unele lipsuri ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, dar să nu depăşească, în zelul ei demascator, funcţia ierarhică de director.

Aceleaşi sentimente le trezeşte şi campania „şmecherilor“, care nu ajunge nici la miezul problemei, nici la adevăraţii vinovaţi, probabil pentru că, exact ca înainte de 1989, ar fi riscant să sapi prea adânc. În consecinţă, cum nu ne dezvăluie adevărurile care contează, această campanie nu poate rezolva nimic. Şi aceasta pentru că „şmecherii“ nu sunt doar nişte (uneori mărunţi) angajaţi ai serviciilor de informaţii sau de protecţie şi pază, ci în cele mai multe cazuri sunt fie copiii şefilor din poliţie şi servicii, ai politicienilor şi ai milionarilor în euro, fie poliţiştii, magistraţii, bogătaşii şi politicienii înşişi. Ca şi nomenclaturiştii de altădată şi copiii lor, oamenii puterii de astăzi, cu toată familia, sunt de facto imuni faţă de rigorile legii. Cu o astfel de poliţie, o astfel de justiţie şi o astfel de clasă politică, România nu poate fi un stat de drept.

Legea se împiedică însă de triada poliţiemagistraţi-politicieni, clasa politică fiind cu deosebire dispreţuitoare în egală măsură faţă de Codul Rutier, faţă de Codul Penal şi faţă de Codul Civil. Poliţiştii şi magistraţii corupţi, unii de-a dreptul infractori ei înşişi, susţin şi sunt susţinuţi la rândul lor de politicienii corupţi. Aceasta este opera tuturor guvernelor postdecembriste, toate impotente în faţa hăţişului de vinovăţii potenţate reciproc ale politicienilor, magistraţilor şi poliţiştilor, atunci când nu au fost de-a dreptul parte a acestei conspiraţii. Cu asemenea antecedente este greu, într-adevăr, să-i