Din capul locului trebuie să mărturisesc faptul că nu am citit înainte de revoluţie extraordinarul roman de debut al Gabrielei Adameşteanu Drumul egal al fiecărei zile. În anul apariţiei sale, 1975, eram elev în clasa a VIII-a, iar cea de-a doua ediţie (şi ultima din perioada comunistă), din 1978, m-a prins în liceu, perioadă în care eram prea puţin preocupat de actualitatea literară. Consistentul dosar de presă care însoţeşte ediţia din 2008 dovedeşte însă că impactul apariţiei acestui roman a fost unul destul de mare în epocă, mai toţi criticii importanţi ai vremii scriind despre el cu profundă comprehensiune şi nedisimulat entuziasm. Citit astăzi, după mai bine de trei decenii, romanul îşi păstrează intactă prospeţimea, ba mai mult, prin reincluderea unor pagini căzute la cenzură şi revizuirile ulterioare, el devine o frescă greu de egalat a vieţii cotidiene în timpul regimului comunist.
La o primă lectură, Drumul egal al fiecărei zile este romanul maturizării unei tinere, în pragul deceniului şase al secolului XX. Prin episoade aparent disparate din viaţa cotidiană, cititorul este martorul trecerii personajului central de la adolescenţă la maturitate, al experienţelor existenţiale fundamentale din cei câţiva ani care despart viaţa unei cvasi-copile dintr-un orăşel de provincie de cea a unei studente bucureştene, aflate în pragul măritişului.
Puţine eroine din istoria literaturii române ar putea rivaliza cu Letiţia Branea în privinţa minuţiozităţii detaliilor în care este zugrăvită. Faptele, gândurile, visele, senzaţiile, angoasele Letiţiei sunt mereu la vedere, dar aceasta nu tulbură cu nimic latura de mister a personajului, natura sa contradictorie. Cu cât aflăm mai multe, cu atât personajul Gabrielei Adameşteanu devine mai credibil, dar şi mai dificil de înţeles. La capătul lecturii este greu de spus dacă Letiţia Branea este o personal
