- Editorial - nr. 177 / 12 Septembrie, 2008 Scriam, recent, ca satul romanesc traieste, in ultimii ani, o noua spaima. Agresat de indiferenta mai-marilor zilei, de sictirul guvernantilor vremelnici, prin lipsa subventiilor atat de necesare agriculturii de azi, amenintat de zilele negre ce vin pentru el, taranul roman include in intensitatea trairilor lui si ingrijorarea, azi, cand legea, cea dintotdeauna deasupra regilor si imparatilor, este incalcata grosolan, cand bunul-simt romanesc de altadata, echivalent cu traditiile acestui neam, se cufunda tot mai mult intr-o amintire tot mai indepartata. In ce sa mai creada el, taranul roman? In principii? Care principii? Isi aminteste _ si inca prea bine _ taranul roman de vremurile anilor '50, in care rari erau brazii demnitatii satesti printre atatia fricosi si tradatori! Modelele lui de probitate morala, in acele vremuri grele, ale colectivizarii si ale cotelor apasatoare, care, alaturi de faclia credintei, pareau a fi salvare, erau fruntasii comunitatii, acei gospodari satesti, ridicati, in puterea noptii, de "masina neagra". Si dusi, dupa o saltare abuziva, la Canal, la minele din Baia Sprie, la Aiud, la Sighet, la Gherla. Unora, de pe acolo, dupa acel urcus al Golgotei, li s-a mai intors doar numele. Altora, nici macar atat! Era un "avertisment" pentru cei mai curajosi sa-si puna lacat la gura si gandului, altfel "Cine gura mare are cinci ani taie la sare!". "Nu stiu nimic! N-am vazut nimic!" _ era spaima aceea care a intrat in oasele taranului, precum strontiul, si s-a prelungit pana in zilele noastre, facandu-l suspicios si retras. Asa se facea ca taranul roman, atat de apasat de nevoi, dar si de rautatea nemarginita a unora, socotind ca niciodata sabia nu taie capul plecat, a inceput sa semene cu o "mimoza pudica". S-a inchis repede in sine, nebanuind ca tocmai acel cap plecat uneori sabia il taie! In ce sa ma