Aseară, la ora zece, după ce T se retrage, rămân să văd un film. Nu e rău. După jumătate de oră, publicitate. Aţipesc puţin. Deschid ochii. E alt film. Doi indivizi îşi cară la pumni. Mut la un canal de ştiri, să văd cât e ora. Nu-mi vine să cred.
"-Nu-mi dai şi mie nişte pagini ? -De unde să le scot ? -Găseşti tu ceva, ce vrei tu. -Bine, o să încerc. Lasă-mi câteva zile. -Perfect. Îţi telefonez săptămâna viitoare şi mi le dai." De atunci au trecut luni. Niciun telefon. Problema nu e să nu faci promisiuni. E să le faci pentru un timp nedeterminat. Aproape niciodată nu va fi nevoie să te achiţi.
Automobilistul trece razant pe lângă un troleibus. Coboară, furios, şi începe să se porcăiască cu celălalt şofer. După aceea, verificând, îi spune, vesel: "Nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a zgâriat." Se despart amici.
Sunt în subsolul universităţii, unde se beau cafele, cu câţiva foşti colegi. Mi se par spectrali. Intră Maestrul. "Sunteţi neschimbat", îi spun. Aşa şi e. Adaug, de parcă l-aş pune la încercare: "Am să mai vin peste zece ani." Îmi pare rău că nu-l mai întâlnesc.
În calitate de "specialist" al bătrâneţii, sunt poftit să conferenţiez. Hotărăsc să mă răzbun, ca altădată pe Istorie, în Burgtheater. Am s-o tratez nu ca pe o realitate intrinsecă, ci ca pe un punct de vedere. Eşti bătrân de câte ori te vede cineva bătrân. I se poate întâmpla şi unuia de douăzeci şi cinci de ani.
Compun cartea despre Roman cu mare entuziasm.
În 1934, Călinescu scrie articolul "Elevii bandiţi", despre violenţa din şcoli. Tot ce spune, ai zice că se întâmplă azi. La mijloc, un efect de perspectivă, asupra căruia nu pot să mă pronunţ. Ori noi ne închipuim că atunci lucrurile nu stăteau la fel, ori lui Călinescu îi apărea ca foarte grav ceea ce astăzi, nouă, ni s-ar părea benign.
Am fost beneficiarul a două mode succes
