Oricât de antipatic mi-ar fi Pascal Bruckner, pentru o dată sunt obligat să-i dau dreptate. Sursa: Sorin Antonescu
„Unul dintre rarele romane poliţiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopţii pentru a continua lectura“ - scrie el pe coperta noii apariţii de la Editura Trei, „Bărbaţi care urăsc femeile“ (traducere de Elena-Maria Morogan).
În ce mă priveşte, n-am fost nevoit să mă trezesc în toiul nopţii din bunul motiv că nici n-am apucat să adorm. Am citit acest prim volum din trilogia „Millennium“ de-a lungul unei duminici, iar în pauza de prânz, când soţia m-a înălţat la rangul de supraveghetor de tigaie, ştiţi ce am făcut? Cu o mână întorceam şniţelele şi cu cealaltă ţineam cartea, continuând lectura.
Aşa priză la suspansul unei cărţi nu am avut decât de trei ori în viaţă: pe la 18-20 de ani, când i-am descoperit pe Conan Doyle, Agatha Christie şi Simenon, apoi spre 30, când m-au zăpăcit John Le Carré şi Chandler, după care, în anii ’90, când la Nemira a explodat Stephen King, m-am trezit literalmente sorbit (între altele) de Christine, nărăvaşa maşină de lux care-şi devoră şoferii.
„Bărbaţi care urăsc femeile“ nu vasăzică banalul misoginism cultivat de donjuanii macho pentru care feminitatea nu-i decât un pretext de etalare a virilităţii. Şi nici un ieftin eufemism pentru homosexualitate. Nu. Este ambalajul unei suite de orori în care tată l - violator sadic şi asasin în serie - îşi abuzează sexual fiul şi fiica, după care-l iniţiază pe cel dintâi în ororile sado-criminale, îndemnându- l la incest întru barbara continuitate a blestemului. Totul petrecându-se (cu buna ştiinţă a mamei, o ţâfnă acră) în sfera unei rămuroase familii din high-life, unde, cum ne învaţă tradiţia, aproape fiecare urăşte pe fiecare, unelteşte, dezbină şi ascunde vinovăţiile gunoiului moral sub paturile niciodată inocente.
@N
